E liniste... Paradoxal, nu simt nici un fel de teama fata de intunericul ce se asterne in fata mea. Pustiul e inlocuit de imagini colorate reprezentant viata de cum cateva ore. Singurul care face legatura dintre prezentul actual si prezentul de acum cateva mii de secunde este glasul randunelelor... neobositele randunele... e totusi trecut de miezul noptii...
Nu sunt stele... cerul are un val pe fata...ceata... de parca nu vrea sa fie martor al gandurilor mele. Lumini palide isi privesc reflexia in batrana si totusi noua Dunare. Fiecare salcie imi pare a fi un strajer mortor a multor regasiri, a multor simtiri...
In jurul meu, desi e intuneric, stiu locul, culoarea fiecarei cladiri. In mod normal e un drum pe care il "rezolv" in 15 minute... Acum as vrea sa fac din cele 15 minute ore intregi...
Meditez...
Imi pare rau pentru ca nu pot fi suparata pe nimeni altcineva inafara de mine... Ei au ramas aceasi, tot ce s-a schimbat este modul in care ii privesc eu... Ce ciudat... Sa ii ved in fata ta intr-un mod in care i-am privit mult timp, iar dupa cateva clipe petrecute cu ochii la crencile copacilor seculari, ii reved tot pe ei si totusi atat de diferiti... Nu am cum sa nu mai tin la ei, poate in viziunea lor am ramas aceasi si chiar sper ca am ramas aceeasi... Vorba lui Eminescu "Toate's vechi si noua toate"...
E tarziu... ar trebui sa ma odihnesc. Abia acum cand am ajuns in camera mea imi dau seama cat de obosita sunt...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu